Textul injonctiv - NARAŢIUNEA

2. NARAŢIUNEA

o   Structura textului narativ

a.  Autorul - persoană fizică, având o biografie reală, care redactează textul.

b.  Naratorul - ,,alter- ego’’-ul autorului; cel care relatează.

o   Tipologie

- Narator-martor, este exterior ficţiunii pe care o relatează la pers. a III-a

- Narator-personaj, este implicat in cele relatate la pers. I.

- Întâmplările pot fi redate de unul sau mai mulţi naratori.

o   Funcţiile naratorului

·     Funcţia comunicativă: constă în a se adresa naratarului pentru a acţiona asupra lui sau ptr. a menţine contactul cu el.

·     Funcţia metanarativă: constă în a comenta textul şi a-i explica organizarea internă.

·     Funcţia de autentificare: exprimă raportul naratorului cu cele relatate. Ea poate fi:

    - de atestare (exprimă o certitudine faţă de cele relatate)

- emoţională (îşi exprimă emoţiile pe care le simte faţă de cele narrate)

- de evaluare (exprimă judecăţi faţă de acţiune, personaje)

·     Funcţia explicativă: constă în a da naratarului informaţiile necesare ptr. întelegerea textului.

·     Funcţia generalizantă sau ideologică: prezentă în fragmente de discurs sau abstracte, didactice despre lume, existenţă, societate, oameni.

          Prezenţa naratorului poate fi mai puternic sau mai slab conturată.

c.   Naratarul - cel căruia I se adresează naratorul implicit sau explicit în interiorul cărţii.

d.  Personajul - fiinţele imateriale, existând în şi prin cuvinte.

o   Tipologia naraţiunii

1. Naraţiune verbală - speciile literare ale genului epic; proces-verbal, biografie, autobiografie, reportaj etc.

2. Naraţiune nonverbală - pantomime, dans etc. Aici ,,naratorul’’ sunt imaginile, corpul uman.

3. Mixtă - benzi desenate, cinamtografie etc.

          După raportul timp al narării/timp al desfăşurării:

1.   Naraţiune ulterioară - când actul povestirii se petrece după desfăşurarea propriu-zisă a întâmplării.Cel mai frecvent tip de naraţiune.

Povestirea este la trecut: perfect simplu, imperfect, mai mult ca perfect

2. Naraţiunea simultană - când nararea se face în paralel cu desfăşurarea întâmplărilor relatate. Se foloseşte indicativul prezent. Apare în: comentariul sportiv, al unui spectacol; prezentarea unui muzeu (ghid) etc.

3.Naraţiune anterioară - povestirea se situează în trecut, între diferitele momente ale acţiunii; apare în jurnal sau roman epistolar.

o   Perspectiva narativă

1.Viziune omniscientă, demiurgică’’[N. Manolescu] sau ,,focalizare zero’’[G. Genette], naratorul cunoscând dinainte destinul personajelor. Modelul apare în romanul clasic.

2.Viziune exterioară sau ,,focalizare externă’’[G. Genette],  în care naratorul-martor cunoaşte parţial gândurile şi faptele personajelor; relatare la pers. I.

3.Viziune internă sau ,,focalizare internă’’[ G. Genette], când naratorul-personaj este implicat direct în cele relatate; punctual sau de vedere este subiectiv; relatare la pers. I.

o   Instanţele narative

          Sunt toţi ,,actorii’’ care participă la naraţiune: autorul, naratorul (naratorii), naratarii (cei cărora li se adresează naraţiunea), personajele şi lectorul.

o   Timpul în naraţiune

- În naraţiune timpul şi spaţiul au un rol important, pentru că ordonează textul, vizând caracterul referenţial al discursului epic.

- Durata temporală poate fi: cronologică, simultană, anterioară, ulterioară; prin analepsă se recuperează segmente ale trecutului; prin prolepsă se prefigurează, se anticipă .Timpul se articulează pe două coordonate: exterior, obiectiv, timp al curgerii evenimenţiale - ,,chronos’’ si subiectiv, lăuntric-,,kairos’’.

- Spaţiul are, ca şi timpul, o dublă reprezentare: spaţiul exterior, referenţial, realizat prin descriere şi spaţiul interior, lăuntric, realizat prin monolog, analepsă, oniric, fantastic.